Valoarea principală şi cea mai cunoscută a cuvântului dânsul este cea de pronume personal, ca în enunţurile: De obicei, o femeie ştie că e iubită mai înainte ca bărbatul să-şi dea seama ce se petrece cu dânsul (Garabet Ibrăileanu, Adela); Omul acesta pare că nu ştie cât preţuieşte pentru mine amiciţia lui: nu-şi face idee, desigur, ce fericit sunt eu când aflu de la dânsul importantele secrete ale zeilor (I. L. Caragiale, Amicul X...). Dânsul este echivalent aici cu pronumele personal el. În nominativ, pronumele dânsul şi dânsa obţin suplimentar valoarea de pronume de politeţe: Cu toate acestea, dânsa nu se putea stăpâni, căuta dinadins să fie cât mai des singură cu dânsul, era cuprinsă de un fel de beţie, i se răscolise, parcă, toată firea şi ar fi voit ca aşa să şi rămâie (Ioan Slavici, Mara).

Nu ne putem explica de ce uzul nostru lingvistic preferă uneori să numească lucruri sau acţiuni cu termeni absolut necorespunzători. Este şi cazul verbului a include, folosit – impropriu – în construcţii de tipul: a include televizorul (sau aparatul de radio), a include aspiratorul, frigiderul, radiatorul sau alte aparate electrocasnice. De unde vine eroarea, se ştie. Dar nu numai influenţa străină poate fi invocată în acest caz.

Majoritatea vorbitorilor manifestă tendinţa de a se exprima cât mai îngrijit, cât mai elevat, de aceea deseori sunt preferate cuvintele mai noi, mai puţin frecvente, dar care sunt totodată mai puţin cunoscute. De aici pornesc însă şi unele erori de exprimare. Astfel, verbul a include înseamnă „a cuprinde, a conţine, a îngloba”, de exemplu: Vechea Galie include şi Belgia de astăzi. A include are ca sinonime şi termenii a integra, a introduce, a încorpora. Un element poate fi deci inclus – adică înglobat – într-un ansamblu; ceva poate fi inclus – sau încorporat, introdus – în masa unei substanţe.

„Sunt mode literare sau snobisme verbale, care picură pe nesimţite în vocabularul unei epoci, generalizând întrebuinţarea anumitor cuvinte cu virulenţa unei adevărate epidemii”, scria publicaţia Cuvântul în ianuarie 1931.

De fapt, cuvintele „la modă” de cele mai multe ori sunt neologisme. Unul dintre neologismele „virulente” care circulă astăzi în mai multe variante stilistice ale limbii române este verbul a contacta, preluat din franceză şi/sau engleză. Consemnat în dicţionare cu sensul „a stabili legătura cu o persoană, cu un organism”, termenul a contacta este la el acasă în mesajele publicitare, în ofertele de serviciu: „Căutăm secretară cu prezenţă agreabilă... Contactaţi-ne la telefonul...”

Într-o tabletă despre cuvântul rută, am numit acest cuvânt „ghinionist”. Se pare că, de la o vreme, i se poate alătura şi moment. Motivul? Ba este confundat cu aspect, ba cu clipă, ba este utilizat cu prepoziţii nepotrivite...

Dacă s-ar putea supăra cuvintele pe noi, vorbitorii, moment ar fi mereu bosumflat. Dar să vedem de ce...

O formulă frecventă – în special în exprimarea funcţionarilor – este „menţionez un moment”, moment având aici, în mod evident, sensul de problemă sau aspect (al problemei). Nu poate fi menţionat „un moment”, dacă nu se face referire la un interval de timp, întrucât moment înseamnă „interval scurt de timp; clipă, secundă”. Prin urmare, putem menţiona o problemă sau un aspect.