Prin pleonasm înţelegem alăturarea unui cuvânt sau a mai multor cuvinte, care repetă inutil, nejustificat, sensul exprimat de alb cuvânt plasat anterior în şirul vorbirii. A continua mai departe – iată unul dintre pleonasmele înrădăcinate solid în limbajul multor vorbitori de limba română. Exprimări de tipul: şedinţa va continua mâine mai departe; el continua să-mi povestească mai departe etc. auzim la tot pasul. Elementul inutil în astfel de contexte este mai departe, pentru că acesta repetă fără noimă sensul exprimat de verbul a continua, care comportă în contextele enunţate anume sensul sau ideea de mai departe. Prin urmare, ne dăm seama lesne cât de superfluă este în aceste cazuri utilizarea adverbului mai departe alături de verbul a continua. Citește mai departe...

Revenim la subiectul privind accentuarea unor adjective, de altfel, cunoscute de vorbitorii limbii române, adică nu ar niște elemente lexicale intrate recent în vocabularul românesc, întrucât, cu apariția DOOM3, în unele cazuri ceea se considera greșeală sau era acceptat ca o variantă (neliterară), acum a devenit normă. În cele ce urmează, ne referim la câteva dintre atare adjective, și anume: antic, candid, gingaș, firav, intim, jilav, precaut. Atragem atenția că toate aceste elemente lexicale, conform normelor din DOOM2 aveau două variante de pronunție: antic/antic,candid/candid, gingaș/gingaș, firav/firav, intim/intim, jilav/jilav, precaut/precaut. Citește mai departe...

Lexemul inimă are la bază latinescul anima, ae, f. Asocierea inimă – suflet este prezentă din Antichitate: lat. suflitus < sufflō < flō „a respira” şi lat. animus, anima „suflet”, „respiraţie”, „a respira”. Plutarh menţiona: „Soarele răspândeşte lumina, precum inima – răsuflare”. Asocierea persistă şi în filosofia idealistă a poporului român, pentru care inima este sediul sufletului. Inima este primul organ care ia naştere în procesul de zămislire a fătului şi prima care moare, astfel marcând două limite ale vieţii. Lexemul inimă este atestat în cele mai vechi texte în limba română, traduse sau originale. Academicianul Al. Rosseti în lucrarea Limba romînă al XIII-lea – sec. al XVI-lea prezintă etapele de evoluţie structurală: inimă < lat. anima „suflet” – irmă, iremă, irimă, enimile, enimiei etc. Dicționarul oferă următoarele explicații: (forma învechită) anima; „organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare”. Plutarh menţiona: „Soarele răspândeşte lumina, precum inima – răsuflare”. Asocierea persistă şi în filosofia idealistă a poporului român, pentru care inima este sediul sufletului. Inima este primul organ care ia naştere în procesul de zămislire a fătului şi prima care moare, astfel marcând două limite ale vieţii.

Unele dicționare oferă sensul „inimă”, pentru cuvântul latin cor, cordis, n, cele secundare fiind de: „sentiment, caracter, dispoziție, suflet,” de fapt sunt semnificații preluate, în limba română de substantivul inimă. Alte dicționare oferă etimonul din kerd pentru cuvântul cord „inimă”. Totuși, unele surse, pun pe prim plan alte explicații: 1) „sfoară lungă subțire sau frânghie făcută din mai multe șuvițe răsucite”; b) „o lungime de cordon”; c) „o structură anatomică care seamănă cu un cordon (de exemplu, măduva spinării);” d) „un flex electric”; e) „catifea”; f) „(șnururi) pantaloni din catifea...”. Totodată, se atestă și etimonul khorde „șnur, catgut, coardă, care are la bază rădăcina proto-indo-europeană ghere „intestin”. Citește mai departe...