Ne simțim obligați să atragem atenţia cititorilor asupra unei greşeli pe punctul de a se generaliza, auzite frecvent în vorbirea cotidiană: „Vine soțul”; „Mă duc la fratele”. Vorbitorii consideră că este suficient să spui soţul, fără a preciza: meu, sau fratele, fără meu. Dar propoziţiile de acest fel rămân suspendate. Din punct de vedere strict gramatical, s-ar părea că asemenea enunţuri sunt corecte, deoarece articolul hotărât enclitic îndeplineşte şi rolul unui adjectiv posesiv pe lângă numele părţilor corpului, de exemplu: A întors capul (= capul său), deschide ochii (= ochii tăi) şi pe lângă unele nume de persoane indicând grade de rudenie, funcţii sau relaţii sociale care sunt pentru vorbitor nume de obiecte unice asimilate cu numele proprii. Când cineva spune: Vine mama, este vorba numai despre mama lui, sau: Vorbeşte şeful (= şeful lui). Or, aproape orice regulă prezintă şi abateri. În contextul celor discutate, cităm din Gramatica pentru toţi de Mioara Avram: „Dintre substantivele care exprimă grade de rudenie fac excepţie soţ, soţie, frate, soră, văr, verişoară, nepot, nepoată, la care nu este recomandabilă folosirea articolului cu sens posesiv: se spune corect A venit soţia mea (ta, lui etc.), nu A venit soţia”. Aşadar, cei care doresc să se exprime în conformitate cu normele limbii române literare, vor spune: „Vine soţul meu”; „Îmi fac griji pentru fiica mea”; „Îl aștept pe nepotul meu”; „Plec la sora mea”; „Vărul meu este amuzant” etc.

Competenţele de comunicare (vocabularul individual, capacitatea de elaborare a unor discursuri clare etc.) se dezvoltă pe două căi: imitaţia şi creaţia. Imitaţia constă în preluarea unor modele de exprimare; creaţia presupune formarea de cuvinte noi, deconstruirea stereotipurilor de comunicare verbală, inovarea sub aspect morfosintactic ş.a. Unii vorbitori, pe lângă modelele corecte de exprimare, preiau şi modele nerecomandabile. Construcţia a demonstra un film a fost combătută, în ultimii ani, de mai mulţi specialişti. Totuşi ea persistă în uz, ceea ce ne-a determinat să o reluăm în discuţie. Citește mai departe...

Mulți termeni noi sunt puși în circulație odată cu apariția obiectelor sau a fenomenelor pe care le desemnează. De exemplu, cuvintele computer, fax, xerox, pager au devenit cunoscute pe măsura răspândirii acestor aparate electronice. Mai mult decât atât, termenii menţionaţi şi-au format, rapid, derivate: a computeriza, a faxa, a xeroxa, xeroxat, ceea ce este o dovadă în plus în favoarea integrării lor în uz. Din păcate, unele lucruri au neşansa de a purta nume improprii. Un asemenea obiect „fără noroc” este şi dispozitivul cu care schimbăm posturile la televizor fără a ne apropia de acesta, numit impropriu, adică nepotrivit, „distanţă”. Cred că este bine ştiut de toată lumea că distanţa este „un interval care desparte două puncte în spaţiu” sau „un interval de timp care desparte două momente, două evenimente”. Citește mai departe...

Într-o scrisoare sosită pe adresa Centrului de Terminologie, se solicita o consultaţie privind corectitudinea expresiei ofiţer de grad superior. Autorul scrisorii, preocupat în special de prepoziţia utilizată, întreba dacă nu era mai bine de recurs la prepoziţia cu: ofiţer cu grad superior. De fapt, indiferent de prepoziţia folosită, construcţia este pleonastică şi, prin urmare, nerecomandabilă. Ofiţerul este un „militar cu funcţie de comandă (de la subofiţer la general), persoană având unul dintre aceste grade”, deci termenul ofiţer implică deja ideea de grad. Sintagmele consacrate în limba română sunt ofiţer superior sau, după caz, ofiţer inferior. Cu titlu informativ, maiorul, locotenent-colonelul, colonelul şi generalul sunt ofiţeri superiori.