Rezumat În articolul de faţă este propus spre analiză ciclul baladesc despre nevasta vândută, care, nemijlocit, se înscrie în tematica vieţii de familie, unde persistă „grupuri de tipuri” ce se manifestă „într-un sistem unitar de raporturi”. Motivele subiectului respectiv sunt orientate pentru a dezvălui un diapazon complex de situaţii, probleme şi relaţii interumane, încadrate prin nişte forme specifice de viaţă, cu orientare la dezvăluirea raporturilor dintre soţi, îndrăgostiţi, părinţi şi copii. Ciclul baladesc despre nevasta vândută este un subiect frecvent atestat la mai multe popoare: români, greci, bulgari, albanezi, sârbo-croaţi şi se caracterizează printr-o răspândire largă într-un context etnologic specific, având o structură narativă bine dezvoltată, cu situaţii tipice de viaţă în dezvăluirea problemelor sociale ale regiunii sud-dunărene. Pornind de la idea că balada nevestei vândute se regăseşte în trei tipuri de balade. În lucrare au fost analizate mai multe versiuni, cu scopul de a dezvălui realităţile dramatice ale timpului istoric și de a aprofunda o complexitate de sentimente, trăiri interioare, stări sufleteşti caracteristice pentru morfologia motivului. Cuvinte-cheie: morfologia motivului, istorie nuvelistică, scheme compoziţionale, moment funcţional, culminaţie emoţională, balada nevestei vândute, motivul recunoaşterii.

Rezumat În articolul de faţă sunt luate în discuție șase antologii genuriale: trei de poezie și tot atâtea de proză românească. Acestea au fost editate de ucraineni în anii 1970-1985 – perioada cea mai activă de prezenţă în spațiul literar din Ucraina a unor opere artistice create în R. Moldova în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autorul demonstrează contribuția reală a culegerilor la crearea unei imagini cuprinzătoare asupra genului liric și epic românesc aflat în ipostază de receptare. Totodată, este arătat prinosul traducătorilor ucraineni și a actului critic din ambele republici la elaborarea şi promovarea antologiilor. Cuvinte-cheie: antologii genuriale, selecţie, gen liric, gen epic, creare, contribuţie, receptare, circulaţie, promovare.

Rezumat Romanul Hipnotic de Val Butnaru prezintă faptele de conștiință ale unei familii a cărei integritate și identitate au fost anulate de un reprezentant al „binelui” ideologic, care a încercat să făurească, prin implicații indirecte, o viață „corectă” a omului nou, a omului vulnerabil, a omului dependent de autoflagelare și milă de sine. Astfel, întreaga narațiune difuzează aceeași dramă, fragmentată în zeci de mărturii aparent confuze ale fraților gemeni. Împreună cu naratorul, frații dezbinați, orfani de ambii părinți, lipsiți de o certitudine clară despre apartenența și valoarea lor umană, țes o posibilă istorisire a cauzei suferinței interioare. De-a lungul lecturii, liniile labirintului se șterg și se absorb în ființa personajelor ce experimentează variate forme de constelare a figurilor de puzzle găsite în subsidiarul amintirilor. Aici, anamneza este unicul pilon existențial, cel mai mare mister al vieții lor eșuate, ce-i adună, astfel, ca în fața unui foc sacru, pentru a se „împinge” hipnotic înapoi în viață, în rost, în sine, în subsolul casei părintești demolate. Până atunci, însă, frații încearcă diferite modalități de depășire a crizei identitare prin imitarea altor modele, personalități imaginare, ce le-ar putea oferi un sentiment de demnitate umană. Prin urmare, studiul de față își propune o evaluare critică a modului de reprezentare a condiției individului marcat de represiunile regimului totalitar. Cuvinte-cheie: personaje, frați gemeni, anamneză, criză identitară, hipnoză, recuperări identitare.

Rezumat Există câteva aspecte care disting Povestea lui Stan Pățitul de alte basme crengiene: cel structural/ morfologic (evoluția subiectului nu e determinată de lupta dintre forțele binelui și ale răului, ci de modul protagonistului de a percepe realitatea și de se raporta acesteia), cel al tiparului (psihologic/ spiritual/ moral al) personajelor, cel al construcției lumii fabuloase (la baza căreia stă alt principiu decât cel maniheist). În Povestea lui Stan Pățitul, Ion Creangă relativizează dualitatea bine-rău, subtextualizând o nouă filosofie existențială ce marchează viziunea asupra naturii umane și modul de reprezentare a lumii artistice. Prin paradox, ironie, aluzie, prin dialoguri și scene ilustrative, autorul probează validitatea percepțiilor comune a formelor, dimensiunilor, judecăților morale (bun-rău, corect-incorect etc.), a unor stereotipuri și convingeri colective. Diluând granița dintre bine și rău, autorul dezvăluie caracterul relativ al oricărui adevăr. Cuvinte-cheie: basm, relativizare, dualitate bine-rău, natură umană, lume artistică.