Rezumat: În articol se promovează ideea că traductologia şi imagologia - domenii exegetice noi, tangenţiale – au ca obiect de studiu imaginea artistic în sens larg – component principal al producţiilor literare; chip, înfăţişare, profil identitar al unui popor sau etnii implantate într-un anumit spaţiu alolingv. Anume viziunea asupra tezaurului literar tradus, a operelor de artă achiziţionate de o oarecare ţară şi cunoaşterea altor particularităţi ale realităţii în receptare constituie acea comunitate a obiectelor de studiu care determină tangenţa domeniilor de cercetare nominalizate. Se ştie că o naţiune îşi va forma o închipuire, un tablou despre o anumită entitate demografică dacă o va cunoaşte prin veritabilul ei tezaur literar-artistic şi alte componente definitorii. Prin urmare, traductologia şi imagologia au datoria să asigure supravegherea ca din contextul emitent să pătrundă în cel receptor, în paralel cu alte atribute, operele literar-artistice cele mai reprezentative şi să fie traduse şi comentate profesionist.
Cuvinte-cheie: Imagine, traductologie, imagologie, traducere, autenticitate, tezaur artistic, profil identitar
Imaginea artistică, fiind, în esenţa ei, o formă de cunoaştere a realităţii, elementul principal şi fascinant al beletristicii, constituie unul dintre cele mai importante componente ale textului literar, component care, indiscutabil, trebuie să se afle în vizorul tălmăcitorului. Iar întrucât imaginea unei literaturi într-un anumit spaţiu aloling e una dintre preocupările imagologiei putem constata interese exegetice tangenţiale. Considerentele noastre privind subiectul anunţat le vom ilustra cu exemple din cadrul dialogului intercultural româno-ruso-ucrainean, care s-a produs în secolul al XX-lea prin mijlocirea versiunilor artistice.
În centrul atenţiei actului de traducere a unei opere artistice trebuie să se afle trei componente importante ale textului: mesajul ideatic, imaginea artistică şi melodica sau, altfel zis, fluiditatea, muzicalitatea plăsmuirii artistice. Noţiunea de imagine artistică este largă, ea referindu-se, în primul rând, la chipul uman care constituie componentul central şi cel mai valoros al operei literare. De asemenea, putem vorbi, în plan extins, de imaginea unei ţări, a unei culturi, naţiuni sau etnii etc. Marele critic literar rus, V. Belinski, menţiona într-o lucrare a sa următoarele: arta cuprinde „întreaga lume fizică şi morală”. La rândul său, poetul român nepereche, Mihai Eminescu, considera că literatura şi arta sunt, în esenţa lor, nişte „oglinzi de aur ale realităţii”. Dezvăluirea prezentei teme o vom preceda cu câteva considerente relativ recente ale unor autori importanţi asupra imaginii artistice în accepţie largă, precum şi asupra simbolului şi a metaforei.
Este evident faptul că limbajul figurat reprezintă miezul de foc al operelor literare, sufletul şi specificul lor. Termenul imagine care provine din latinescul „imago” (românii l-au luat din franceză – image) are mai multe sensuri: chip, portret, reprezentare plastică, statuie, copie fidelă, umbră, spectru, vis, ecou, imagine, vedere, aspect, aparenţă. Prin urmare, anume caracterul concret senzorial constituie specificul imaginii artistice.
Criticul şi teoreticianul Gh. Crăciun constată că „din credinţa că în poezie imaginea e totul, la începutul secolului nostru (XX – n. n.) a apărut curentul imagist, al cărui teoretician a fost Ezra Pound” [1, p.141], dar, în continuare, îl citează pe poetul, dramaturgul şi eseistul englez T. S. Eliot, rivalul lui Pound, care susţine ideea că reprezentările intelectual-emoţionale nu trebuie să dăuneze prozodiei. Cuvântul „imagine”, zice acelaşi Gh. Crăciun, de la romantici încoace, este foarte adesea utilizat ca noţiune generică pentru toate figurile de stil.
Cât priveşte rolul şi locul imaginii în actul poetic, teoreticienii Jean Burgos, Gaston Bachelard, Gilbert Durand şi Iung fac următoarele constatări: adevărata imagine este expresia unei realităţi trăite; imaginea conferă textului densitate şi noutate, forţă expresivă şi prospeţime; prin mijlocirea imaginii, poezia descoperă noi semnificaţii şi raporturi între cuvinte şi astfel aduce cu sine un surplus de realitate; imaginea este o proiecţie a activităţii imaginative a inconştientului şi nu reprezintă o figură a unui limbaj, ci un element al textului poetic (sublinierea noastră); ea este legată de matricea originară a spiritului. G. Durand o vede şi ca element constitutiv al viziunii şi halucinaţiei. Cercetătorul Gh. Crăciun constată că în limbajul critic cuvântul imagine este foarte adesea utilizat ca „noţiune generică pentru toate figurile de stil”, că „metaforele, metonimiile, comparaţiile, epitetele şi simbolurile sunt imagini” (Crăciun. p.142).
De notat că la etapa actuală dispunem de câteva studii de imagologie care aplică o optică largă asupra noţiunii de imagine. Savantul german Klaus Heitmann a publicat, vreo 23 de ani în urmă, cartea Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană (Bucureşti, 1996, 248 p.), în care dedică un capitol imaginii românului în spaţiul de limbă germană de la finele secolului XVIII până la începutul secolului XX. În observaţiile sale preliminare, autorul informează că studiul în cauză este un rezumat al unei cărţi publicate de el în limba germană la Köln-Viena, în 1985, seria „Transylvanica”. Asupra chipului etnic de român K. Heitmann a adoptat o viziune extinsă, de ex., particularităţile naţionale şi condiţionarea lor istorică, tipul naţional, obişnuinţele şi modul de a trăi, morala sexuală, comportarea socială, concepţia despre lume şi viaţă, virtualităţi ale specificului naţional şi prognoze în ce priveşte dezvoltarea naţiunii. Tot o viziune amplă asupra noţiunii de imagine a adoptat şi cercetătorul francez Jean-Louis Courriol, în studiul relativ recent Imaginea literaturii române în conştiinţa culturală franceză (Ichim, p.333 – 346).
Este cunoscută marea importanţă pe care o are literatura artistică în crearea imaginii ţării pe care o reprezintă într-un context cultural alogen prin intermediul traducţiilor. De aici interesul părţii emitente să promoveze ce are mai valoros şi original, dar şi responsabilitatea spaţiului receptor ca, prin actul de transpunere, să nu altereze natura originalului. Noi, românii de la est de Prut, am tradus foarte mult în ultima jumătate a sec. al XX- lea, mai ales din literatura rusă şi din cea ucraineană. Ne-am familiarizat şi cu un şir de opere importante din alte literaturi: franceză, italiană, spaniolă, engleză, germană, americană, poloneză etc. Grija noastră ca să efectuăm versiuni calitative din diverse literaturi este de remarcat, dar noi nu suntem la fel de insistenţi în promovarea, prin versiuni, a operelor naţionale de seamă în alte spaţii culturale. Voi ilustra această constatare prin cîteva date din domeniul interacţiunilor literare moldo-ucrainene, referindu-ne, pe scurt, la modalităţile de promovare a operei şevcenkiene în spaţiul nostru cultural şi a operei eminesciene în Ucraina.
În R. Moldova creaţia literară a marelui Cobzar e prezentă în limba română prin patru cărţi de poezie şi două culegeri antologice plurigenuriale, la care se adaugă studiul monografic Şevcenkode L. Hinkulov,seria Oameni de seamă (1979). În total, ele alcătuiesc peste 90 de coli editoriale.
În Ucraina din opera eminesciană au fost editate patru cărţi de poezie (ultimele, din anul 2000, sunt bilingve, în româneşte şi în ucraineană) şi o culegere antologică plurigenurială. În total, circa 50 de coli editoriale, dintre acestea vreo 20 de coli revin textului românesc.. Se impun ca fapte pozitive tirajele mai numeroase ale ediţiilor ucrainene. Dar, insatisfacţia o creează nu atît volumul de trei ori mai mic al cărţilor apărute în Ucraina, cât faptul că al doilea volum de traduceri (1974) nu constituie o treaptă ascendentă în comparaţie cu primul (1952). Astfel de cazuri, în cadrul activităţii editoriale desfăşurate de românii din stânga Prutului nu se atestă.
Este firesc şi îmbucurător faptul că primul poet român editat în Ucraina în seria Opere alese a fost Mihai Eminescu şi că cel de-al doilea volum venea să completeze imaginea poetului român nepereche cu un şir de opere noi, peste douăzeci. Dar e regretabil că, sub aspectul calităţii, volumul al doilea este inferior primului. Vina pentru acest declin o poartă, după părerea noastră, nu atât traducătorii, cât critica literară,respectiv traductologia. La apariţia primului volum, critica de întâmpinare a exagerat calitatea transpunerilor. Ne referim la evidentele excese din recenziile semnate de O. Noviţki, D. Oighenştein, M. Holodnîi şi despre un articol al literatului cernăuţean N. Bogaiciuc. Înţelegem, e la mijloc şi faptul că unele versiuni ucrainene răsună mai armonios decât cele ruseşti şi că la începutul anilor ’50 în patria lui Taras Şevcenko s-au întreprins eforturi remarcabile în tălmăcirea operelor Luceafărului poeziei româneşti. Dar, astfel de constatări ca: „sunt traduse splendid”, „merită cea mai înaltă apreciere” sunt capabile să pericliteze judicioasa idee că opera unui scriitor de geniu rămâne mereu deschisă pentru diverse replăsmuiri, eventuale interpretări critice şi, bineînţeles, pentru considerente şi generalizări traductologice.
Este cunoscut faptul că imaginea unei ţări se promovează şi prin traduceri. Deşi axiomatică, afirmaţia necesită o precizare: prin replăsmuiri performante, inspirate şi fidele spiritului care domină originalul şi prin susţinerea meritată a lor din partea traductologiei şi imagologiei. Nu se pune la îndoială constatarea că opera eminesciană reprezintă cartea identitară a neamului românesc. Dacă acestei cărţi, adică opere, când este inclusă prin tălmăciri într-un spaţiu alogen, i se alterează nişte trăsături fundamentale, i se afectează unicitatea, înseamnă că, la rându-i, va apare estompată şi imaginea spirituală a ţării reprezentate de personalitatea artistică tutelară.
Imaginea spirituală a unei culturi nu va fi cea autentică şi în alte cazuri: când în lista de opere alese pentru tălmăcire vor lipsi scrierile cele mai reprezentative, adică cele care constituie faţa genurilor literare. Atare situaţii impun obligativitatea traductologiei de a supraveghea cu multă atenţie atât procesul de selectare a operelor ce urmează a fi traduse în alte limbi, cât şi calitatea tălmăcirii, precum şi aprecierea obiectivă din partea criticii şi a ştiinţei literare din ambele spaţii.
Traducerea e o artă şi de aceea acest act de creaţie nu are un cod de legi strict determinat, după care se înfăptuieşte. Prin urmare, oricare gen de transpuneri, cu atît mai mult cel artistic, trebuie apreciat, individualizînd fiecare caz concret. Să privim deci prin prisma acestui criteriu culegerea de traduceri ruseşti Расстояния (Москва, 1968), efectuată din poezia lui Arhip Cibotaru de către tălmăcitorii ruşi Iuri Pankratov şi Ivan Harabarov.
Nota emotivă dominantă a poeziei Fîntîni noi este atmosfera muncii încordate, chezăşie a succeselor. În scopul reproducerii acestei particularităţi de bază a textului au fost subordonate mijloacele lingvistice, în cazul dat, aliteraţia ce reproduce zvonul uneltelor cu care se sapă fîntîni: «Когда люди жаждут, они пробивают упрямую землю, / Сжимая лопаты натруженными руками, / Железную землю, увитую трепетной зеленью».
Traducătorul s-a dovedit a fi exigent faţă de instrumentarea sonoră a versurilor, aici procedeu de creaţie care constituie mijlocul principal artistic de exprimare a sentimentelor şi a ideilor autorului. Ne referim la poezia Clopotarulcare e bazată pe principiul eufonic. Onomatopeea, ca element principal al facultăţii emotive a textului, a fost evidenţiată nu în dauna conţinutului de idei, cum se întîmplă adesea în transpunerilor poetice.
Au fost reproduse reuşit şi textele Un petic de pămînt, Da, de tine m-am apropiat, Mai curaţi decît ziua, Cad şoaptele pădurii, Ce-aşteaptă cerbii! ş.a. Spre regretul nostru, în Lecţie de geografie a fost pierdut un atribut important al originalului: imaginea imenselor spaţii albastre, care, poetizate de Esenin, au devenit un sinonim al nemărginitelor întinderi ruseşti şi un component estetic foarte important al creaţiei cîntăreţului neîntrecut din Riazani.
În procesul de creaţie, traducătorul a comis mai multe devieri de ordinul următor: 1) Pe alocuri slova poetică bine potrivită a fost reprodusă prin sintagme pompoase. Cizmele, în poezia cu acelaşi nume, cutreieră cîmpiile ţelinei, «сотрясая небо» (?), Patria, în Lecţie de geografie, întinde ce are mai scump fiilor demni «на твердой ладоне гранитных камней» (?). 2) Întâlnim şi precizări de prisos care, în timpul confruntării textelor, trezesc nedumeriri: Dar poveştile acestea-s de demult... (Omul şi natura) – Теперь это лишь старые сказки / Их древняя повесть в легендах таится (!) (Человек и природа).
Din cele 25 de traduceri ale lui I. Harabarov mai bine de o treime sunt realizate reuşit. În Амурские волны, Пела девушка в море...,traducătorul a surprins şi a recreat cu măiestrie melosul. Tonul minor melodic, modulaţiile gingaşe de cîntec, facilitatea frazei şi cantabilitatea ei au fost comutate în tonalitatea respectivă de cîntec a limbajului rus: Всё дремотой обьято / В ночном бесконечном просторе; Дремлет море в миноре, / Печально вздыхают ребята: / Пела девушка в море. Traducătorul reproduce reuşit ritmul valurilor, muzica talazului mării pe care le conţine originalul.
Textul original intitulat Lui Serghei Eseninare la bază un şir de expresii plastice cu o funcţie sugestivă bine gândită. Iată-le: suflet bîntuit de vîntul stepei, troică albă, boltă sinilie, boboci de nori, cîntece albastre, mesteacăn îmbrăcat în sarafan de soare, rusoaică preafrumoasă, troică-nvîrtejită. Unele din aceste similitudini cu cîntecele liricului din Riazani defel nu au fost replăsmuite, altele au fost recreate cu o mare aproximaţie. Însă, fără această asemănare ornamentală şi, bineînţeles, de conţinut, fără aceste atribute ale originalului esenian, traducerea nu poate să producă efectul cuvenit.
Câteva concluzii. Literatura şi arta reprezintă, conform constatării genialului poet M. Eminescu, nişte „oglinzi de aur ale realităţii”. În centrul acestor oglinzi se află imaginea artistică, iar chipul uman – componentul cel mai valoros al operei literare – solicită maximum de atenţie şi efort interpretativ judicios din partea ştiinţei literare.
Se ştie că anume traductologiei îi revine datoria să se pronunţe asupra reuşitei în recrearea celor trei componente de bază ale operelor traduse: mesajul ideatic, imaginea artistică şi melodicitatea/muzica textului. Devreme ce chipul uman constituie elementul cel mai valoros al paletei de imagini artistice, prin urmare, imagologia – această direcţie nouă în studiul literaturii (Iovu, p. 104-107) – în mod firesc, în demersurile sale exegetice, va veni în contact nemijlocit cu traductologia. Aceste acţiuni se vor produce şi în cazul interpretării anumitor imagini ale unei opere, dar în mod pregnant se vor manifesta când va fi luată în discuţie imaginea unei literaturi intrate prin tălmăciri în perimetrul anumitei spiritualităţi alolingve. În acest caz, de datoria traductologiei şi a imagologiei este să determine dacă producţia tălmăcită conţine imaginea autentică a literaturii donatoare şi, respectiv, a spaţiului identitar din care provin operele.
Cadrul raporturilor literare româno-est-slave, la care ne-am referit, prefigurează tangenţa imagologiei cu traductologia şi punctează datoria acestor ramuri ştiinţifice noi de supraveghetori atenţi ai dialogurilor interculturale ce se produc prin mijlocirea traducţiilor şi prin prezenţa actului interpretativ respectiv.
Referinţe bibliografice:
1. CRĂCIUN, Gheorghe. Introducere în teoria literaturii. Chişinău: Cartier, 2003.
2. A se consulta volumul Identitatea limbii şi literaturii române în perspectiva globalizării,volum îngrijit de Ofelia Ichim şi Florin-Teodor Olariu. Iaşi: Editura „Trinitas”, 2002.
3. Iovu, Elizaveta. Imagologia, o direcţie nouă de cercetare în studiul literaturii. În: Akademos, nr.1, 2019.
Dumitru Apetri, dr. în filologie
Acest articol este preluat din revista „Philologia”
Articole sugerate:
Categorii
Institutul de Filologie Română
Caută
Termenul zilei
Maxime celebre
- Most read
- Most commented
