Rezumat Articolul studiază reprezentările artistice ale morții în mai multe texte poetice semnate de Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Dumitru Crudu, Leo Bordeianu, Irina Nechit, Marcela Benea, Alexandru Vakulovski. Imaginarul tanatic se produce într-o multitudine de proiecții în funcție de poziția omului în raport cu viziunea religioasă, prin prisma căreia moartea este doar o eliberare a sufletului (nemuritor) de trup, de materia ce degradează și se transformă în alte structuri fizice, și cu percepția profană, care definește fenomenul drept o încheiere completă a ciclului vital al organismului. Autoarea cercetează, în special sistemul de imagini tanatice formate prin reconceptualizarea artistică a raportului ideatic moarte-creație, explorat intens în poezia basarabeană contemporană.

Rezumat Articolul de față abordează procesul de receptare a operelor poetice ale lui Grigore Vieru care se produce în arealul cultural-literar al Ucrainei. Se constată că, începând cu 1969, fenomenul se desfășoară, în linii mari, pe două căi. Prima cale – editarea unui anumit număr de creații în formă de plachete pentru preșcolari și școlari și de volume pentru adulți; a doua – includerea unor opere vierene, de regulă, în formă de cicluri, în culegeri care conțin scrieri selectate din literatura română, uneori și din alte literaturi.Luând în discuție conținutul plachetelor și al volumelor, autorul conchide că editurile ucrainene au efectuat o selecție reușită a operelor de tradus și că personalitatea poetului este prezentată după merit, adică, în tonalități înalte, fie în adnotări, prefețe, postfețe sau schițe de portret. O contribuție considerabilă în promovarea tezaurului poetic vierean au adus și culegerile colective, care au inserat în paginile lor unele opere, conferindu-le astfel priză la diverse categorii de cititori. Cuvinte-cheie: opere poetice, traducere, receptare, interpretare critică, circuit valoric.

Rezumat Articolul își propune să delimiteze cele mai importante sensuri și referenți ale conceptului viața literară, dintr-o perspectivă deopotrivă sociologică, funcțional-istorică și sistematică, în contextul evoluției ideii de literatură de la formalismul anistoric al Noului criticism la pragmatica sociosemioticii, ale cărei contribuții au fost valorificate pentru a susține teza că sistemul literaturii și viața literară funcționează ca succesiune dinamică de medieri. Cuvinte-cheie: viața literară, piața bunurilor simbolice, ideologem, formalismul rus, sociosemiotică, mediere.

Rezumat Articolul are ca obiectiv principal realizarea unei tipologii a verbelor în funcție de trăsăturile lor semantice. Sunt examinate și descrise cele mai generale trăsături care definesc verbul sub aspectul celor trei componente ale valorii lui funcțional- semantice: intensiunea, extensiunea și implicația. În același timp, studiul încearcă să releve relaţia dintre structura semantică a verbelor și funcționarea lor în enunț. Prin acest obiectiv el depăşeşte nivelul cuvintelor izolate analizând manifestarea verbelor în structura enunţului. Având în vedere rolul verbului în constituirea și funcționarea enunțului, ar trebui să admitem că stabilirea trăsăturilor semantice cu relevanță pentru comportamentul lor morfosintactic ar putea servi drept factor important pentru descrierea funcțional-semantică a enunțurilor. În felul acesta, examinarea modului în care categoriile semantice se manifestă în plan sintactic ar aduce un plus de lumină în ce privește mecanismul articulării nivelurilor semantic și sintactic în actul comunicării.

Rezumat Culorile, fiind omniprezente în viața noastră cotidiană, le întâlnim adesea și în onomastică: în denumirile de plante și animale, toponime și antroponime. Așadar, în nomenclatorul antroponimic oficial, atestăm astăzi numele de familie: Albu, Bălan, Căruntu, Laiu, Negru, Smadu,Roșu etc. care au la baza formării lor numele de culori: alb, bălan, cărunt, lai, negru, smad, roșu etc. Culorile din numele de familie au avut inițial funcția de poreclă sau supranume și erau atribuite unor persoane cu particularități specifice. Termenul cromatic negru (sau echivalentele care exprimă nuanțe ale acestei „culori-prototip”) a fost des folosit în antroponimie pentru a desemna persoane, ca o aluzie la culoarea pielii, a părului, a ochilor lor etc. Astfel, prin acest studiu, ne propunem să inventariem, să analizăm și să prezentăm unele nume de familie din această categorie, făcând referințe la atestările lor documentare și la înregistrările lor actuale. Cuvinte-cheie: antroponimie, nume de familie, poreclă, supranume, culoare, negru.

RezumatDin perspectivă psihanalitică, în acest articol vom cerceta expresiile rușinii în literatură, în special, ne vom referi la rușinea ontologică – o reprezentare a agresivității psiho-afective reflectată în romanul Dezrădăcinare, de Sașa Zare, cu unele interferențe explicative și ilustrative, cu Rușinea, de Annie Ernaux, Metamorfoza, de Franz Kafka, Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac și Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong. Protagonista romanului Dezrădăcinare, Sașa Vlas, empatizează și interiorizează traumele familiale și sociale, afectându-i stima de sine, or, narcisismul este parte esențială, organică, în formarea personalității unui copil. Perspectiva din care își privește familia reliefează relația eului cu sinele originar, perceput de ea greșit, rușinos, și accentuează „exilul”, dezrădăcinarea psihologică de matricea sa ontologică. Din acest punct ideatic, lumea internă a personajului se consolidează în jurul acestei rupturi ființiale, generând stări de incertitudini, de rușine față de sine, stări de culpabilitate, de umilință, de anxietate, de îngrijorare excesivă. Prin urmare, singurul mecanism de apărare față de teroarea rușinii este negarea autenticității și identificarea cu un idealuleului (personajul Alice).Cuvinte-cheie:roman, personaj, rușine, traumă psihologică, sine, dezrădăcinare.

Rezumat În articolul de faţă, am încercat să dezvăluim semnificaţia arhetipală a copilului mitic, unul dintre toposurile folclorice care se manifestă în eposul nuvelistic printr-o serie de simboluri şi imagini artistice de profunzime. Acest arhetip folcloric se regăseşte în mai multe subiecte baladeşti, unde este transfigurată o ambianţă sacrală deosebită. La lectura mai multor versiuni baladeşti cu tematică familială, cum ar fi „Meşterul Manole”, „Nevasta fugită”, „Nevasta alungată”, „Femeia prinsă de turc” ş.a., sunt evidenţiate nişte situaţii poetice de sorginte arhetipală, unde persistă o natură umanizată, ea participă direct la viaţa sufletească a eroilor epici, iar copilul, lăsat în cadrul ritmurilor ei primordiale, va prelua o funcţie integratoare în planul cosmicului, fiind amplasat în armonia generală a universului.

Rezumat Acest articol abordează expresiile autenticității în textele poetice ale lui Cristian Popescu (1959-1995). Identificăm două direcții de analiză a viziunii autorului asupra autenticității literare: cea etică, care constă în asumarea propriului destin de scriitor, și cea estetică, care se întrevede în contrastul dintre atrocitate și candoare, dintre grotesc și sublim. O trăire a propriei arte ca destin e felul în care „traduce” Cristian Popescu noțiunea de autenticitate literară. Autorul își leagă numele, pe care îl consideră definiția propriei persoane, destinul propriu, de existența prin artă, iar acest lucru este formulat explicit și tranșant în poemele sale. În ceea ce ține de dimensiunea estetică, grotescul și sublimul se întrepătrund în textele lui Cristian Popescu, ceea ce, argumentăm noi, accentuează efectul de autenticitate. Cuvinte-cheie: poezie, autenticitate, nouăzecism, poetică, destin, sublim, grotesc.