Rezumat Acest articol abordează expresiile autenticității în textele poetice ale lui Cristian Popescu (1959-1995). Identificăm două direcții de analiză a viziunii autorului asupra autenticității literare: cea etică, care constă în asumarea propriului destin de scriitor, și cea estetică, care se întrevede în contrastul dintre atrocitate și candoare, dintre grotesc și sublim. O trăire a propriei arte ca destin e felul în care „traduce” Cristian Popescu noțiunea de autenticitate literară. Autorul își leagă numele, pe care îl consideră definiția propriei persoane, destinul propriu, de existența prin artă, iar acest lucru este formulat explicit și tranșant în poemele sale. În ceea ce ține de dimensiunea estetică, grotescul și sublimul se întrepătrund în textele lui Cristian Popescu, ceea ce, argumentăm noi, accentuează efectul de autenticitate. Cuvinte-cheie: poezie, autenticitate, nouăzecism, poetică, destin, sublim, grotesc.

RezumatDin perspectivă psihanalitică, în acest articol vom cerceta expresiile rușinii în literatură, în special, ne vom referi la rușinea ontologică – o reprezentare a agresivității psiho-afective reflectată în romanul Dezrădăcinare, de Sașa Zare, cu unele interferențe explicative și ilustrative, cu Rușinea, de Annie Ernaux, Metamorfoza, de Franz Kafka, Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac și Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong. Protagonista romanului Dezrădăcinare, Sașa Vlas, empatizează și interiorizează traumele familiale și sociale, afectându-i stima de sine, or, narcisismul este parte esențială, organică, în formarea personalității unui copil. Perspectiva din care își privește familia reliefează relația eului cu sinele originar, perceput de ea greșit, rușinos, și accentuează „exilul”, dezrădăcinarea psihologică de matricea sa ontologică. Din acest punct ideatic, lumea internă a personajului se consolidează în jurul acestei rupturi ființiale, generând stări de incertitudini, de rușine față de sine, stări de culpabilitate, de umilință, de anxietate, de îngrijorare excesivă. Prin urmare, singurul mecanism de apărare față de teroarea rușinii este negarea autenticității și identificarea cu un idealuleului (personajul Alice).Cuvinte-cheie:roman, personaj, rușine, traumă psihologică, sine, dezrădăcinare.

Rezumat Este bine cunoscut că substantivizarea reprezintă o parte componentă a unui fenomen lingvistic mai larg, numit conversiune, și constă în trecerea unui cuvânt dintr-o anumită clasă de vorbire în cea a substantivului. În ultimul timp, în actul vorbirii se observă o intensificare a procesului de substantivizare a adjectivelor. Faptul este cauzat de utilizarea frecventă, regulată a adjectivului într-o strânsă legătură sintactică cu substantivul. În consecință, are loc comprimarea, restrângerea grupului sintactic (substantiv + adjectiv), adjectivul asumându-și sensul întregii îmbinări. Totodată, din perspectivă semantică, acesta devine mai independent, îndeplinind în enunț funcția sintactică de subiect sau de complement. Procesul este atât de activ, încât necesită și o reabordare lexicografică.

Rezumat Scopul articolului este să prezinte o analiză a părților de vorbire din punctul de vedere al interferenței dintre trăsăturile semantice și comportamentul lor morfosintactic. Elucidarea relațiilor stabilite între sensul lexical al cuvintelor, pe de o parte, și categoriile lor gramaticale și funcțiile sintactice cu care sunt utilizate, pe de alta, presupune analiza acestor entități dintr-o perspectivă funcțională. Întrucât relațiile dintre trăsăturile menționate se relevă în cazul în care unitățile lexicale funcționează în structura enunțului, am putea spune că cercetarea abordează problema corelației dintre cele trei componente ale enunţului, și anume componenta lexicală, morfologică și sintactică. Relevarea relațiilor dintre aceste componente ar permite depășirea separării artificiale dintre nivelurile de descriere semantică și sintactică, dar și o mai bună înțelegere a modului de constituire și de funcționare a enunțului. Cuvinte-cheie: parte de vorbire, sens lexical, sens gramatical, categorie gramaticală, funcție sintactică, posibilitate combinatorie, conversiune categorială.

Rezumat Pregătirea unei noi ediții a lucrării Texte dialectale. Supliment la Atlasul lingvistic moldovenesc (ALM) a necesitat soluționarea unui șir de probleme, ținându-se cont atât de noile realităţi datorate schimbărilor survenite în ultimele decenii în Republica Moldova pe plan social-politic și cultural, revenirii la grafia latină şi recunoaşterii unităţii limbii vorbite pe ambele maluri ale Prutului, cât și de principiile de editare a textelor dialectale româneşti, astfel încât volumele de texte dialectale publicate la Chișinău să se integreze în seria de lucrări similare publicate în România, făcând corp comun cu acestea. În articol sunt evidențiate soluțiile identificate pentru a diminua diferențele în raport cu volumele îngrijite de dialectologii români în ceea ce privește modul de prezentare a textelor și pentru a transpune cât mai exact textele din sistemul de transcriere fonetică al Atlasului lingvistic moldovenesc, bazat pe grafia chirilică,în cel al Atlasului lingvistic român, ce reprezintă sistemul optim de transcriere a limbii române vorbite. Cuvinte-cheie: texte dialectale, reeditare, probleme, prezentare, principii, arhivă fonogramică, structură, reorganizare, transcriere fonetică, grafie chirilică, grafie latină, transpunere.

Rezumat Articolul sintetizează viziunile unor redutabili filosofi, teologi, psihologi, oameni de cultură, precum Rudolf Otto, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Carl Gustav Jung, Leszek Kołakowski, Jean-Jacques Wunenburger, asupra sacralității, spiritului, misterului, expunând, într-un mod concis, evoluția semnificațiilor sacrului în religie, mitologie, filosofie, psihologie, artă poetică cu scopul de a releva cât mai transperent și concludent modul în care se raportează la tema sacrului câteva generații de poeți basarabeni, specificând tendințele și formulele estetice în care se cultivă imaginarul sacrului în poezia contemporană.

Rezumat Articolul își propune să delimiteze cele mai importante sensuri și referenți ale conceptului viața literară, dintr-o perspectivă deopotrivă sociologică, funcțional-istorică și sistematică, în contextul evoluției ideii de literatură de la formalismul anistoric al Noului criticism la pragmatica sociosemioticii, ale cărei contribuții au fost valorificate pentru a susține teza că sistemul literaturii și viața literară funcționează ca succesiune dinamică de medieri. Cuvinte-cheie: viața literară, piața bunurilor simbolice, ideologem, formalismul rus, sociosemiotică, mediere.

Rezumat În articolul de față se analizează itinerarul (re)cunoașterii identității personale în contextul unui colaps existențial, ontologic al protagonistului Woldemar. Amintirile lui și scrisorile bunicii Marta, puse față în față ca niște oglinzi, narează și constelează evenimentele din viața acestuia, elucidând cauza crizei și incertitudinii identitare ale adultului Woldemar. Deslușind adâncurile diriguitoare ale conștiinței, se deschid mai multe uși ale trecutului întunecat și mai multe straturi ale traumei: ale părinților, ale buneilor și ale Bucovinei anexate la URSS. În acest fel, investigația hermeneutică psihanalitică surprinde cauza fracturilor identitare ale protagonistului, contradicțiile între imago-urile materne și figura tatălui (bunelului), modalitățile artistice de recuperare a valorilor și a esenței umane, conjunctura ideologică de estompare a personalității, condiția individului într-o societate totalitară. În același timp, se investighează importanța rostirii amintirilor și a rememorărilor prin scris ca modalitate de rezistență a individului în fața sistemului totalitar. Prin logos are loc reîntemeierea ontologică a protagonistului, recuperarea conștiinței de sine, individualitatea și valoarea sa ființială.