Frazeologismele sunt valoroase nu numai prin expresivitatea pe care o imprimă vorbirii, ci şi prin faptul că unele, ivite din vremuri străvechi, s-au conservat şi au ajuns până la noi în forma iniţială, cu etimologia uitată, nu însă şi sensul valabil. Atenţia noastră s-a îndreptat spre expresiile des folosite în vorbirea cotidiană: a lăsa în voia soartei şi ironia soartei.
După părerea noastră, sunt greşit utilizate expresiile: copiii l-au lăsat în voia sorţii, ironia sorţii. Deformarea acestor expresii se datorează formei de singular identice, dar cu un conţinut semantic diferit. Diferite sunt şi datele de inventar ale cuvintelor: soartă, cu pluralul învechit folosit doar în expresii, soarte – s. f., cu definiţia „forţă, voinţă supranaturală considerată drept cauza tuturor întâmplărilor, evenimentelor din viaţa omului; destin; fatalitate; ursită”. A (se) lăsa în voia soartei, adică în voia destinului, în plata Domnului. Soartă cu pluralul sorţi– s. f. înseamnă „zar aruncat sau bilet tras la întâmplare, pentru a determina luarea unei decizii”: tragere la sorţi, a ieşi sau a cădea cineva la sorţi, a se alege sorţii etc. Pentru aceste unităţi se pune problema menţinerii lor în uz în forma în care au circulat în lucrările scriitorilor şi cercetătorilor. De exemplu, pe Eminescu îl copleşea uneori senzaţia de a fi rămas în voia soartei (George Munteanu). Doi ofiţeri, traşi la sorţi de batalionul lor, îl provoacă la duel (George Călinescu). Utilizarea doar a pluralului sorţi pentru ambele forme duce la modificarea sensului expresiei, ceea ce nu se admite. Este cazul ca în dicţionarele explicative unităţile de acest tip să fie delimitate ca două semnificaţii distincte.