Mai întâi o remarcă privind ortografia acestui verb: la infinitiv se scrie cu un singur e: a agrea; la indicativ prezent, la persoanele I-III singular și la persoana a III-a plural se scrie cu doi de e. Pentru o mai mare claritate, îi dăm conjugarea: eu agreez, tu agreezi, el/ea agreează, noi agreăm, voi agreați, ei/ele agreează. Aceleași forme vor fi și la conjunctiv prezent. Participiul va avea forma agreat și gerunziul agreând. Vorbind despre pronunția lui, menționăm că în toate formele este hiatul: a-gre-a; a-gre-ez; a-gre-ăm, a-gre-aț; a-gre-ând.
Din punct de vedere semantic, verbul a agrea este cuprins de majoritatea dicționarelor limbii române cu sensul „a trata cu bunăvoință, cu simpatie (pe cineva); a simpatiza”. În unele dicționare (DEX, 2009; MDN, 2000) este înregistrat și sensul „a accepta un reprezentant diplomatic”. În ultimul timp însă verbul a agrea și-a extins semantica, probabil, sub influența limbii engleze, acceptând în calitate de obiect direct nu doar un reprezentant diplomatic. Astfel, l-am atestat în exemple de tipul: Propunerea fracțiunii majoritare nu a fost agreată de opoziție; Administrația nu a agreat un monument în fața instituției; Compania va agrea prelungirea termenului de livrare a producției. Dezvoltarea acestui sens s-a produs, mai ales, în limbajul publicistic. Va rămâne sau nu în uz, timpul va arăta. Deocamdată, noi, ca lingviști, îl agreăm.