Rezumat În articolul de faţă ne-am propus să prezentăm rezultate ale cercetării stratului de cuvinte autohtone din limba română, şi anume litera C (căciulă – ciucă). Este vorba despre cercetarea din perspectiva geografiei lingvistice a cuvintelor de substrat căciulă, călbează/gălbează, căpuşă, cătun, ceafă, cioară, cioc, ciucă în limba română vorbită la est de Prut, potrivit datelor furnizate de atlasele lingvistice (ALM, ALRR. Bas., ADCC/ОКДА), de textele dialectale, de Arhiva dialectologică/Dicţionarul dialectal ş.a. elaborate de cercetătorii de la Chişinău. Identificarea cuvintelor autohtone din aria de limbă română din estul Prutului cu cele din vocabularul graiurilor dacoromâne din dreapta Prutului, dar şi cu cele din dialectele sudice – aromân, meglenoromân şi istroromân – ne permit să constatăm unele asemănări privind caracterul acestora de păstrătoare de elemente vechi în domeniul lexicului.

Rezumat Limba română s-a îmbogăţit în permanenţă cu prefixoide de origine greacă şi latină, pătrunse odată cu diverşi formanţi internaţionali. Formarea cuvintelor cu ajutorul prefixelor şi al prefixoidelor este un fenomen caracteristic vocabularului neologic românesc contemporan. Fiind mai numeroase decât prefixele propriu-zise, prefixoidele servesc, de regulă, la crearea unui număr impunător de termeni tehnici, graţie invenţiilor şi descoperirilor de tot felul. Tendinţa vorbitorilor de a-şi renova mijloacele de expresie, de a găsi cât mai multe forme afective a servit drept imbold pentru răspândirea cuvintelor formate cu prefixoide. Astfel, prefixoidele de origine greacă și latină reprezintă o sursă bogată de formare a cuvintelor româneşti, mai ales, a celor proprii fondului terminologic. Cuvinte-cheie: afixoid, prefixoid, sufixoid, derivare, compunere, element de compunere, compuse românești.

Rezumat Este bine cunoscut că substantivizarea reprezintă o parte componentă a unui fenomen lingvistic mai larg, numit conversiune, și constă în trecerea unui cuvânt dintr-o anumită clasă de vorbire în cea a substantivului. În ultimul timp, în actul vorbirii se observă o intensificare a procesului de substantivizare a adjectivelor. Faptul este cauzat de utilizarea frecventă, regulată a adjectivului într-o strânsă legătură sintactică cu substantivul. În consecință, are loc comprimarea, restrângerea grupului sintactic (substantiv + adjectiv), adjectivul asumându-și sensul întregii îmbinări. Totodată, din perspectivă semantică, acesta devine mai independent, îndeplinind în enunț funcția sintactică de subiect sau de complement. Procesul este atât de activ, încât necesită și o reabordare lexicografică.

Rezumat În articolul de faţă, propunem spre analiză şi interpretare un text baladesc cu o vastă sferă de circulaţie în contextul etnologic din Basarabia. Este vorba despre o baladă-jurnal oral, unde este prefigurată o poveste arhetipală de dragoste în corelaţie cu o serie de particularităţi şi trăsături definitorii ale eposului nuvelistic, având filiaţii cu structurile narative din domeniul vieţii de familie, dar, în acelaşi timp, şi unele afinităţi cu epica populară de tip nou. Subiectul despre drama unei tinere împuşcate în virtutea unor condiții imprevizibile, circulă atât în versuri, cât şi în proză, unde naratorul aflat în ipostaza unui „referent” este chemat să ne comunice o gamă complexă de sentimente, trăiri, situaţii existenţiale de limită, condensate într-o istorie reală, cu orientare spre dezvăluirea unor reprezentări existenţiale, ce depăşeşte cadrul legendar al faptelor relatate. În această ordine de idei, naraţiunea epică înclină spre un model actanţial şi funcţional, în vederea determinării relaţiilor dintre îndrăgostiţi, soţi, părinţi şi copii. Cuvinte-cheie: jurnal oral, tipologie nuvelistică, context etnologic, moment funcţional, structuri narative, remediere funcţională, epica populară de tip nou.

Rezumat Costache Conachi este considerat un „spirit întemeietor” (Eugen Simion), care a marcat evoluția imaginarului erotic în poezia românească. Poetul a concentrat și a esențializat reperele discursive anacreontice ale secolului al XVIII-lea și a prefigurat liniile de forță ale viziunii romantismului românesc. A instaurat în poezie eroticonul privirii, erotologia seducției și a trasat primul contur metafizic al absolutului iubirii. Teoretizată dintr-o postură hedonistă și trăită cu dramatism intens, iubirea, în poezia lui Conachi, își dezvăluie toate fețele – de la cele grotești, caricaturale, la cele tragice. Ceea ce ne rămâne de la Conachi astăzi e o erotologie poetică fondatoare, care a repus formele discursului amoros al epocii pe noi coordonate ale sensibilității și viziunii artistice.

Rezumat Articolul studiază reprezentările artistice ale morții în mai multe texte poetice semnate de Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Dumitru Crudu, Leo Bordeianu, Irina Nechit, Marcela Benea, Alexandru Vakulovski. Imaginarul tanatic se produce într-o multitudine de proiecții în funcție de poziția omului în raport cu viziunea religioasă, prin prisma căreia moartea este doar o eliberare a sufletului (nemuritor) de trup, de materia ce degradează și se transformă în alte structuri fizice, și cu percepția profană, care definește fenomenul drept o încheiere completă a ciclului vital al organismului. Autoarea cercetează, în special sistemul de imagini tanatice formate prin reconceptualizarea artistică a raportului ideatic moarte-creație, explorat intens în poezia basarabeană contemporană.

Rezumat Articolul sintetizează viziunile unor redutabili filosofi, teologi, psihologi, oameni de cultură, precum Rudolf Otto, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Carl Gustav Jung, Leszek Kołakowski, Jean-Jacques Wunenburger, asupra sacralității, spiritului, misterului, expunând, într-un mod concis, evoluția semnificațiilor sacrului în religie, mitologie, filosofie, psihologie, artă poetică cu scopul de a releva cât mai transperent și concludent modul în care se raportează la tema sacrului câteva generații de poeți basarabeni, specificând tendințele și formulele estetice în care se cultivă imaginarul sacrului în poezia contemporană.

Rezumat Articolul investighează reprezentările artistice ale omului creator, raportat la divinitate ca creator absolut, în textele poetice ale unor autori basarabeni contemporani, exponenți ai diverselor generații de creație (Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vasile Romanciuc, Silvia Goteanschii, Ana Donțu). Este urmărit felul în care, de la o generație la alta, ideea creației și viziunile asupra omului ca individualitate creatoare se schimbă odată cu transformările care au loc în societate, marcând relația umană cu Marele Creator. Textele din categoria ars poetica remitizează procesul individuației, al devenirii artistice, rostul artistului (poetului) în lume și cel al poeziei, diversitatea relațiilor creatorului cu receptorul, iar poezia de după 2000 ilustrează creația umană interpusă între eu și tu, între om și Dumnezeu.