Texistențe IV, Ființa poeziei. Chișinău: Gunivas, 2020, ISBN 978-9975-78-693-5, 272 p.

Autor: Alexandru Burlacu

Lucrarea și-a propus urmărirea axiomei modelului eminescian în poezia română din Basarabia. În interpretarea categoriei esteticului a fost definitorie ideea de bază: tradiționalitatea sau modernitatea unei poezii se stabilește în funcție de doi factori, de 1) raportul dintre eul poetic și lumea înconjurătoare și 2) în funcție de sistemul de imagini. Schimbarea de paradigmă între anii '60 - '80 nu poate fi concepută altfel decât ca o recuperare, o revenire la modernismul interbelic, fenomen definit de unii ca neomodernism sau „remake modernist” (Nicolae Manolescu), sau tardomodernism (Mircea Cărtărescu).

Neomodernismul românesc, marcat de reprezentanții Cercului Literar de la Sibiu (Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș etc.) se impune prin reacția tranșant „anti-tradiționalistă”, prin „resurecția baladei”. Poezia generației lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov, Emil Brumaru etc. se caracterizează prin „ruptură” de dogma realismului socialist, renunțarea la poezia angajată, despărțirea de „spiritul veacului” și întoarcerea la „structura liricii moderne”, la valorile poeziei interbelice.

În spațiul dintre Prut și Nistru așa-zisa „rezistența prin cultură” e reductibilă la „întoarcerea la izvoare” (M. Cimpoi), la folclorism, eminescianism, la oralitate, inocență sentimentală, la „directitatea, elementaritatea limbajului”, la amestecul de „notație etnografică, de idilism și de sentimentalism”, multe alte de acestea, depistate, de exemplu, în poezia lui Grigore Vieru, nu sunt tratate ca deficiențe irecuperabile.