Rezumat: Cum ar trebui să fie o carte despre teatru? Dar cea despre o categorie de reprezentații teatrale în dimensiunea etnologică? Proiectul de cercetare al Institutului de Filologie Română „B. P.-Hasdeu” al MEC stimulează cercetarea contextelor socio-culturale și conexiunile europene, iar Eugeniu Coșeriu ne îndeamnă la deschideri universale – fiecare cu domeniul său de cercetare. În subtema Corpusul Național de Folclor îmi revine Teatrul popular (folcloric), iar sintagma latină Theatrum mundi = Specatacolul lumii. Lumea văzută ca un spectacol e concepția universală a teatralității. Semnul categoric al teatrului e personajul. În illo tempore omul și-a născocit un teatru incredibil, salvator, modelând personaje fictive din cea mai abundentă materie – din câte nu le cunoștea, din necunoscut, din neștiință. Pentru fenomene pe care nu și le putea explica, omul începuturilor modela... spirite, făpturi supranaturale, duhuri, spiriduși, divinități. Nebuloasa de personaje imaginate se împărțeau în două categorii mari – benefice și malefice. Ca să înțelegem diversitatea măștilor și a vestimentației personajelor din timpurile moderne, e imperios necesar să acceptăm o schelărie de dihotomii arhetipale, rezultate din această modelare de începuturi: viața – moartea, binele – răul, frumosul – urâtul, Dumnezeu – Satana, iubirea – ura, bogăția – sărăcia, Hristos – Irod, înțeleptul – prostul... Toate personajele – nu doar din teatrul de orice fel – sunt derivate din aceste dihotomii arhetipale, iar motivele axiale declanșatoare, în care se manifestă tensionat, sunt: dragostea, fertilitatea, fecunditatea, boala, vindecarea, moartea, învierea. Și teatrul popular românesc e din același spectacol al lumii, iar scena eternă e în pragul casei cu fată mare, bună de măritat. Ne luăm după alaiul unei nunți românești, ca să ajungem în centrul scenei Spectacolului lumii, alias theatrum mundi. Mai importantă deducție – tot aici e motorul care pune în mișcare personajele și scena: iubirea care mișcă cer și... scenă. Cuvinte-cheie: personaj, teatrul salvator, theatrum mundi, rânduială, joc popular, complex, practici inițiatice, scenă deschisă.

Rezumat Pornind de la conceptul antic de mimesis şi ajungând până la conceptul de autenticitate a operelor scriitorilor realiști, articolul de față își propune să urmărească evoluția abordărilor problemei autenticității în cadrul istoriei literare, delimitând caracterul autenticității literaturilor din diferite perioade prin intermediul textelor de teorie literară, dar și a operelor literare de influență. Vom pune accentul pe diferențele și similaritățile dintre concepțiile, fenomenele şi curentele literare ce se referă la autenticitate, încercând să motivăm evoluția acestora. Subiectele la care vom atrage atenția în mod deosebit se referă la relația dintre ficțiune și autenticitate pe parcursul istoriei literare, la autenticitatea literară exprimată în cadrul fenomenelor și curentelor literare, dar și la influența concepțiilor filosofice despre autenticitate asupra literaturii, începând din antichitate până în perioada modernă. Cuvinte-cheie: autenticitate, mimesis, veridicitate, ficțiune, identitate, intuiție, existențialism, absurd, noua sinceritate, post-adevăr.

Rezumat În articolul de față este analizată traiectoria devenirii protagonistului Orlando, din romanul Femei de iasomie, de Ionel Bușe, prin jocul erotic și fațetele iubirii. Femeile, portretele cărora împânzesc romanul, influențează și conturează diverse contexte socioculturale, stări de spirit, relația eului cu sinele și, odată cu acestea, rostul lor ca arhetip al sensului. Iubirea mistică față de Ligia-Victoria reprezintă, de fapt, o hermeneutică a sinelui, a descoperirii ieșirii din realul istoric, isterizat de noua condiție umană – covidul, și a transformării conștiinței umane prin fluidizarea de la iubirea carnală la cea de natură platonică. Casa de iasomie, cu toate derivatele ei – bătrâna, Victoria, Maia, portretul Ligiei, exprimă fuziunea profundă a masculinului și femininului într-un Sine arhetipal. În acest fel, dincolo de aventurile erotice și extazele sexuale, protagonistul, printr-un proces de individuație, descoperă erosul ca manifestare mistică într-un context de restriște precum e pandemia. Investigația hermeneutică urmărește analiza figurilor feminine și fantasmele erosului întru ordonarea întregului sufletesc al eroului. Cuvinte-cheie: COVID-19, femei, feminitate, eros, unitate primordială.

Rezumat. Cornul inorogului de Bogdan Crețu impune o nouă epistemă a erosului: experimentul care pune în probă corpul, care înlătură tabuurile, prejudecățile și arată până unde se poate ajunge în competiția cu propriul trup. Intimitatea este singurul spațiu în care se mai poate articula adevărul, în care mai poți fi identic cu tine însuți, contemporan cu ceea ce ești în esență. Romanul e și un periplu în istoria imaginarului erotic, e o reinventare a impedimentului și o regăsire a tensiunii și a intensității erotice. Personajele sunt proiecții ale conștiinței mitologice, din perspectiva căreia arta e mereu în deplină sincronie cu viața. Cornul inorogului este un roman despre eros, moarte, literatură și conexiunile electrizante dintre acestea. Cuvinte-cheie: eros, moarte, literatură, seducție, exces, tensiune, intensitate Descarcă PDF  

Rezumat. Sunt analizate particularitățile morfologice ale pronumelui prezente în textul scrierii populare intitulate Sandipa (ms. rom. 824, datat în 1798 și păstrat la Biblioteca de Stat a Federației Ruse, Moscova). Fiind o parte de vorbire flexibilă cu mai multe specii (9), pronumele se evidențiază printr-un șir de forme proprii atât primelor noastre texte vechi, cât și celor elaborate în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în special în ultimele decenii ale secolului, așadar contemporane cu varianta manuscrisă a scrierii populare anunțate în titlu. Cuvinte-cheie: adjectiv pronominal, caz, formă, gen, pronume personal, pronume de politețe, pronume de întărire, pronume reflexiv, pronume posesiv, pronume demonstrativ, pronume relativ, pronume nehotărât, pronume negativ Descarcă PDF

Rezumat. Opera crengiană este o inepuizabilă sursă de expresivitate, care se pretează la polivalente interpretări, din diverse perspective, niciodată finite. Studiul de față analizează indicii de variație lexicali ai „Amintirilor din copilărie” prin prisma dimensiunilor variaționale: diacronie, diatopie, diastratie și diafazie. Inventarierea acestora ne permite să observăm că lucrarea lui Ion Creangă abundă în semnificații expresiv-estetice contextuale și este un model perfect de redare a funcționării simultane armonioase a acestor indici, ce edifică, de fapt, caracterul oral și popular al scriiturii crengiene. Unităţile lexicale învechite, arhaice, precum şi cuvintele de origine slavă sunt indici ai variaţiei diacronice și diatopice, iar termeni ai meseriilor populare sau lexeme referitoare la viaţa satului şi la activităţile acestuia devin indici diastratici, inserarea intenționată a acestora implicând variate stări de spirit, emoţii sau atitudini. Cuvinte-cheie: indici de variație, indici diacronici, diatopici, diastratici, diafazici, oralitate, unități arhaice, termeni ai meseriilor populare. Descarcă PDF

Rezumat: În articolul de față se analizează problema recuperării identității personale și culturale a personajelor din romanele lui Vladimir Beșleagă Zbor frânt și Viața și moartea nefericitului Filimon. Rolul principal, în periplul căutării de sine, îi revine memoriei involuntare și intuiției, care trec protagoniștii printr-o suită de evenimente, întâmplări din trecutul acerb, tulburător, pentru a descoperi, în cele din urmă, dimensiunea magică a copilăriei, revelatoare de mistere și taine despre propriul destin scindat. Amintirile și procesul anamnezic reprezintă, prin urmare, actul divin al refacerii lumii primordiale, al rostirii ființei și resuscitarea mancurtului la viața conștientă, liberă și deplină. Dincolo de realitatea ostilă a regimului, atât lui Isai, cât și lui Filimon li se dezvăluie experiențe și sentimente inedite din labirintul propriei conștiințe, ce-i aduc mai aproape de esența existenței. Cuvinte-cheie: memorie involuntară, amintiri, fiinţa, personaje, labirintul conștiinței.

Rezumat: În articolul de față ne propunem, pentru prima dată în lingvistica românească, să explicăm direcțiile de bază în studierea unei noi discipline lingvistice, motivologia și utilizarea unor termeni proprii motivologiei, unii din ei fiind traduși sau actualizați de autoare, pentru a fi puși în circuitul lingvistic românesc. Relațiile motivaționale ale cuvintelor și ale unităților polilexicale stabile alcătuiesc o universalie lingvistică, ele acoperă aproape toate unitățile lexicale și polilexicale din limbă, lăsând în afara „influenței” lor un procent neînsemnat al unităților de limbă „singulare”. Începutul formării motivologiei ca știință se referă la anii ’70 ai secolului al XX-lea. În studiul de față se trasează domeniile de cercetare cu privire la motivația lexicală și cea structurală, forma internă a unității glotice, tipurile de motivație a unităților lexicale și polilexicale, relațiile motivaţionale ca tip de relații sistemice în lexic, motivația în text și metatext, paradigma motivațională, motivația cuvintelor și a unităților polilexicale stabile ca fenomen lexical etc. Cuvinte-cheie: motivologie, motivație lexicală și structurală, formă internă a cuvântului, relație motivaţională, paradigmă motivațională, formă motivațională, sens motivațional.