O încălcare a normelor limbii literare constă în modul de exprimare a superlativului absolut de superioritate al adjectivului/adverbului. În mod normal, acest superlativ se formează de la gradul pozitiv al adjectivului/adverbului + adv. foarte (în limba literară) sau adverbele tare, mult, prea (în limba populară). În vorbire s-a recurs şi la un alt determinativ pentru formarea superlativului absolut, şi anume, foarte + super. Adverbul super împreună cu foarte formează un pleonasm atunci când apar juxtapuse într-o sintagmă cu valoare de  superlativ – foarte super (trăsături individuale foarte super). Îmbinarea  dată cu sensul de  „superior, excelent,  extra” a devenit în ultimul timp un clişeu insuportabil prin frecvenţă, prin mimetismul cu care, la tot pasul, indiferent de context, e rostit de oameni cu diferite nivele de instruire. Să ne fi sărăcit oare imaginaţia, încât să fim nevoiţi a apela la asemenea sintagme? Dintr-un interviu: Cum a fost în vacanță? Foarte super. Cum a fost apa mării? Foarte super. Condiţiile la hotel?  Foarte super. Intervievatul nu avea alte cuvinte pentru a-şi exprima supersatisfacţia.