Unii vorbitori, pentru a evita o cacofonie, intercalează cuvântul virgulă între cele două elemente „discordante” ale enunţului, rezultând formulări de felul: Am fost angajat ca [virgulă] conducător de grup; Cred că [virgulă] colegul nostru nu are dreptate; Mă ocup de fonetica [virgulă] comparată; Economia nu se va dezvolta suficient, dacă [virgulă] comerţul exterior va fi blocat.

Obiectivul unei exprimări corecte şi fluente este atins mai uşor în scris, când enunţul este elaborat în condiţii „generoase”: emiţătorul are mai mult timp de gândire, poate consulta dicţionare, poate rescrie mesajul etc. În exprimarea orală, există unele dezavantaje, printre care şi posibilitatea redusă de reformulare a ideilor expuse. De aici şi intenţia vorbitorilor de a atenua senzaţia „cacofonică”, de „dizarmonie” care apare la întâlnirea a două cuvinte conţinând silabele cu, ca, co, că ş.a. Dar oare separarea acestor cuvinte cu ajutorul lexemului virgulă este o modalitate potrivită?

 

Virgula este, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, un „semn de punctuaţie care delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei”. Fiind deci un semn grafic, ea se întrebuinţează exclusiv „în scris”, iar prezenţa ei este marcată oral doar printr-o pauză mică.

Ilie Ştefan Rădulescu, în lucrarea Vorbiţi şi scrieţi corect (Teora, 1999), comentează expresiile de tipul celor menţionate astfel: „Deoarece (...) virgula desparte, în scris, părţile unei propoziţii sau ale unei fraze, este contraindicat să o introducem între două cuvinte care nu au calitatea de a fi, ambele, părţi de propoziţie (de regulă, de acelaşi fel)” (p. 27). În exemplele citate, primul termen este, de obicei, conjuncţia că sau prepoziţia ca, instrumente gramaticale, fără funcţie sintactică, după acestea (sau după adică, fonetica) fiind contraindicat să se pună virgulă (deci să se şi rostească!), pentru că termenul următor nu poate fi izolat de cel precedent.

Cacofonia poate fi evitată pe alte căi decât pronunţarea cuvântului virgulă între două elemente „nearmonioase” sau neeufonice. Prima este o pauză „strategică” de atenuare (Mă ocup de fonetica... comparată) şi a doua, intercalarea eventuală a unui cuvânt sau a unei expresii „de umplutură” (Cred că [în acest sens] colegul nostru nu are dreptate). Se admite şi reformularea enunţului: Am fost angajat ca... în calitate de conducător. În exprimarea orală, asemenea ezitări sunt absolut normale.

Aşadar, în scris cacofoniile pot fi uşor evitate (prin mai multe modalităţi). În exprimarea orală, acestea sunt tolerate sau pot fi prevenite prin pauze ori prin intercalarea unor cuvinte de umplutură. Nici în scris, nici în vorbire nu se va recurge însă în asemenea situaţii la virgulă...