Valoarea principală şi cea mai cunoscută a cuvântului dânsul este cea de pronume personal, ca în enunţurile: De obicei, o femeie ştie că e iubită mai înainte ca bărbatul să-şi dea seama ce se petrece cu dânsul (Garabet Ibrăileanu, Adela); Omul acesta pare că nu ştie cât preţuieşte pentru mine amiciţia lui: nu-şi face idee, desigur, ce fericit sunt eu când aflu de la dânsul importantele secrete ale zeilor (I. L. Caragiale, Amicul X...). Dânsul este echivalent aici cu pronumele personal el. În nominativ, pronumele dânsul şi dânsa obţin suplimentar valoarea de pronume de politeţe: Cu toate acestea, dânsa nu se putea stăpâni, căuta dinadins să fie cât mai des singură cu dânsul, era cuprinsă de un fel de beţie, i se răscolise, parcă, toată firea şi ar fi voit ca aşa să şi rămâie (Ioan Slavici, Mara).
Dânsul poate face parte dintr-o locuţiune adverbială specifică limbajului popular: ca pe dânsul (respectiv, ca pe dânsa), având sensul de „grozav, straşnic”. De asemenea în limbajul popular, dânsul şi dânsa, cu valoare substantivală, se întrebuinţează cu sensul de „soţ” sau „soţie”. În mitologia populară, dânsele denumesc, eufemistic, ielele.
În uz, este frecventă şi utilizarea pronumelor dânsul şi dânsa pentru a desemna obiecte, lucruri, fenomene: E un program simplu, nu vei avea probleme cu dânsul; Opreşte muzica asta odată, că m-am plictisit de dânsa. În astfel de contexte, este recomandabil a se recurge la pronumele personale el, ea sau la pronumele demonstrative acesta, aceasta: E un program simplu, nu vei avea probleme cu el; Opreşte muzica asta odată, că m-am plictisit de ea. Utilizarea pronumelor dânsul, dânsa pentru obiecte şi fenomene este regională, deci neacceptată de limba română literară.